Fecioara în alb - IX

IX

Era odată-un prinț vestit
Cu ochii trişti, cu faţa blîndă,
Un viers de cîntec rătăcit
Doinea în vorba-i tremurîndă.
Pe tristul prinţ cu ochii mari
Un gînd adînc de pribegie
Spre negrii codri solitari
Îl îndemna cu viclenie.
Ah, pală-i floarea de cicoare
Ca floarea dorului ce moare!

Un cal si-o spadă şi-a gătit
Şi s-a pierdut în depărtare,
Vai, blîndul, tristul prinţ vestit!
Ce trişti sunt crinii pe cărare!
În urma lui îngîndurat
Privea un chip alb de fecioară
Dar numai colbul argintat
Se joaca-n razele de seară.
Ce tristă-i apa de cicoare,
Ah, floarea dorului ce moare!

Trecut-a timp şi s-au lăsat
Dureri pe-ntinsa-mpărăţie
De dorul celui ce-a plecat
Pe lungul drum de pribegie,
Iar ochii candizi şi albastri
Ce-au plîns pe urma frumuseţei
Păreau pe ceruri niste aştri
Pierind în zarea dimineţei.
Şi plînge floare de cicoare
Ah, floarea dorului ce moare!

Tîrziu de tot a revenit
Într-un amurg de toamna rece.
Vai, blîndul, tristul prinţ vestit
Era o umbra care trece
Înfăşurata-ntunecat
În greaua mantie de vise:
Domnea tăcere în palat,
Fecioara palidă murise.
Uscată-i floare de cicoare
Ah, floarea dorului ce moare!