Cînd vioarele tăcură - IV

IV

“Iubito, tu floare fatală,
Cu faţă suavă de crin
Sărută-mi blînd fruntea mea pală
Şi şterge-acea umbră de chin.

Iubito, tu floarea cea rară
Pe tine am vrut să te am,
În vraja de-amurguri de seară
Spre tine-al meu suflet-nălţam.

Iubito, tu floare aleasă
Eu mîine în zori am să mor,
Desfă-ţi al tău păr şi ţi-l lasă
Pe umeri, o, tristul fior!

Iubito, tu floare-nfocată
Revarsă-mi al tău cald parfum;
În tina de sînge udată
Dormi-voiu eu mîine de-acum.

Iubito, tu floare de vise
Ah, cînd în pămînt voiu dormi
Cu buzele vinete-nchise
Ce singură-n lume vei fi!

Iubito, tu floare fatală
Sărută-mă lung şi duios,
Sărută-mi blînd frunte mea pală
Şi mîngăe-mi părul lucios.”

Iubita-l ascultă pierdută
Şi ochii ei ard grei, fierbinţi
Pe faţa-i suavă o cută
Se sapă de-adînci suferinţi.

Nu spune o vorba, ci mută
În braţele-i albe îl strînge,
Îl mîngîe tristă-l sărută,
Sărută-n neştire şi plînge.