sâmbătă, 25 februarie 2012

Câteva Poeme în proză


Ştefan Petică
Poeme în proză

ÎN STREINĂTATE


Cunoşti tu ţara unde înfloresc lămâii ?…

Vocea se înălţa tremurătoare, ca şi când ar vibra încă de impresiile ţărei cu lungi şiruri negri de cipreşi, cu grădini aurite de portocali, cu dealuri înveşmântate în flori de leandru şi cu adieri parfumate trimise de valurile mărei, împurpurată de soarele ce se stinge în apus.
Împrejur toţi ascultă. Bătrânul artist, pierdut în ţările reci ale Nordului, nevoit să cânte pe scene mizerabile, el, tenorul renumit de odinioară, priveşte înaintea sa cu genele pe jumătate închise; parcă n-ar vrea să-i piară din vis vedenia Italiei.

Cunoşti tu ţara unde înfloresc lămâii ?…

O, dacă o cunoaşte !? Dar copilăria sa, tinereţea sa, viaţa sa n-au fost decât o lungă adorare a acestei ţări, în care totul, până şi mizeria e poleită. Acum, că e departe şi singur, că e bătrân şi părăsit, doar de închide ochii, vede răsărindu-i înainte toate bogăţiile de culori, toate armoniile de sunete cari i-au legănat traiul de acolo. Se trezesc atunci într-însul amintirile din timpurile fericite, care se zice că îndurerează grozav pe cei în mizerie.

Cunoşti tu ţara unde înfloresc lămâii ?…

El ar zbura din nou acolo, s-o mai vadă măcar înainte de a muri, dar… gândul ăsta e primejdios. Se va duce în Italia burghezimea sătulă şi rece, se vor duce tinerii dezgustaţi de lume din pricina prea marei bogăţii, se vor duce domnişoarele cari n-au
cum omorî urâtul, se vor duce toţi regii biletelor albastre şi ai gropurilor blonde, dar nu se va duce artistul sărac şi dezmoştenit.
Şi dacă s-a născut acolo, cu atât mai rău ! Va muri în ţările îmbrăcate în ceaţă, ca pedeapsă că s-a născut într-o vreme când nu se cere artă sau muncă, ci viclenie şi lene.
În noaptea clară vibrează voluptoase notele din romanţă :

Cunoşti tu ţara unde înfloresc lămâii ?…


ÎN ÎNTUNERIC


…Şi întunericul se făcu desăvârşit, des, apăsător, ca şi când ar fi căpătat o greutate materială. La dreapta, la stânga, nicăieri împrejur nu se vedea nici o lumină. Versurile din Dante ne veniră în minte :

La mijlocul de drum al vieţii noastre
m-am fost găsit într-o pădure-adâncă:
pierdusem drumul drept prin văi sihastre.[1]

O, da, drumul cel drept îl pierduserăm. Pădurea se întindea împrejur în noaptea nepătrunsă, tăcută, mută, moartă. Linişte îngrozitoare ! Astfel, în unele zile de vară, marea încetează deodată de a-şi mai rostogoli unele către altele valurile de aur,
vântul nu mai adie, pânzele nu se mai umflă şi corabia stă pe loc, nemişcată. Cine ar putea spune atunci desperarea mateloţilor?
Pentru noi întunericul era şi mai îngrozitor, şi pe mine, unul, amintirea valurilor de aur ale mărei, în noaptea grea care ne înconjura, mă îndureră aşa cum trebuie să îndurereze pe un om căzut în mizerie vederea fericirei altora.
Nimeni nu îndrăznea să vorbească, căci, sub bolţile acestui imperiu al întunecimilor, cuvintele aveau un răsunet bizar, ca din altă lume.
Şi sufletele noastre, ale tuturora, erau chinuite de zbuciumul cugetelor negre.
Într-un târziu, unul, al cărui glas nu l-am putut deosebi şi a cărui faţă n-am văzut-o, zise, ca un ecou al întregei noastre vieţi de până atunci, ca o mărturisire a zadarnicei noastre strădanii :
– Noi totdeauna am fost în întunerec !
Glasul părea că vine din depărtări neînchipuite, cu puteri nefireşti, şi trecu pe dinaintea noastră nevăzut, dar înfiorându-ne ca şi când ne-ar fi atins aripa rece a duhului nopţilor.
Şi ca şi când n-ar fi trebuit pronunţată decât această recunoaştere, în depărtare zărirăm flacăra roşie a zorilor cari se iveau.


NOAPTE PRIMĂVĂRATECĂ


Un colţ de cer de un albastru-închis ca un ochi de fată visătoare, un corn argintiu de lună, o adiere uşoară ca o mângâiere – şi visul nostru prinse aripi.
Eram doi şi rătăceam singuri pe străzile tăcute ale Bucureştilor. Şi cum noaptea era prea clară şi primăvara prea îmbietoare, paşii noştri lunecau cu uşurinţa unor fantome şi vorbele noastre sunau ca un cântec de evlavie. Peste sufletele deasupra cărora plutise atâta vreme întunericul durerilor posomorâte se coborâse o dulce şi sfântă alinare. Era ca şi cum nişte pribegi din negre depărtări şi-ar fi adus aminte de duioşia patriei. Marele Costache Negri a descris acest sentiment cu un farmec deosebit, undeva, în Serile sale din Veneţia.
Vorbeam de iluziile stinse din trecut şi de dezamăgirile crude de acum. Şi sufletul nostru închis atâta vreme se deschise din nou sub mângâierile destăinuirilor. Vântul adia ca un parfum abia simţit şi cerul plutea deasupra ca o imensă binecuvântare.
Cu un gest energic unul din noi tăie melodia dureroasă a tânguirilor.
– Ce puternică e viaţa din două inimi !
…Din două inimi ! De ce ni s-a părut odinioară aşa de depărtat cuvântul acesta pe care-l avem acum aşa de aproape şi atât de plin de înţelepciune? Ca şi discipolii din Emmaus, cari numai în momentul frângerii pînei recunoscură pe Crist
care se afla în mijlocul lor, noi ne cutremurarăm fiecare de misterul acesta aşa de dulce şi de idealul acesta atât de omenesc.
Şi buzele noastre se atinseră în lungă şi caldă sărutare sub focul stelelor surâzătoare, care-şi visau visul etern pe cerul de un albastru-închis ca un ochi de fată în noaptea primăvăratecă.
Visul se înălţase atotstăpânitor.



SEARĂ DE MAI


Cer senin, noapte brună. Sus, deasupra unui plop, craiul nou roşiatec, ca de aramă topită, acoperit de un văl de nor subţire, pare o geană de zână aruncată într-un ocean de întuneric.
Şi mii de stele, ochi şireţi, întrebători şi mici, clipind de fericire, se înşiră pe tăria întunecată.
E atât de mare, atât de frumos visul care zboară din tăcerea imensă a nopţei, din sclipirile argintii ale stelelor, încât sufletul nu mai poate răbda greaua robie a materiei şi porunceşte pornirilor bestiale să tacă dinaintea sublimului.
Stelele acelea ! În fiecare din ele pare c-a împietrit un gând clar şi o simfonie sonoră. Simţi că în lumea aceea neînsufleţită  şi rece s-au dus prietenii pierduţi de mult şi că în fiecare din acele sclipiri zvâcneşte o inimă omenească, o inimă care a simţit, a iubit şi a suferit.
Şi pe când tu, biet copil îndrăgostit, stai la fereastra ei aşteptând-o să apară şi să-ţi arunce o privire învăpăiată, ele din înălţimea lor întunecată trimit peste capul tău blond de efeb raze senine, raze de bunătate supremă, cari îţi pătrund în suflet şi fac să vibreze şi cele mai tainice coarde de imnul vrăjit al iubirii imense.
…Ea vine : stea blândă, cu ochi adânci şi limpezi ca izvorul vioi de munte, şi, în sărutarea buzelor ei, în văpaia ochilor ei, stelele pun splendori din poveşti şi farmecul senin al unui suflet de fecioară.


LILIACUL


Am văzut de toate culorile şi de toate nuanţele. Am văzut liliac albastru deschis ca cerul de primăvară, albastru ca ochii de fecioară fără vise, am văzut liliac roş, de un roş sfios şi delicat ca un amurg de duminică ; am văzut liliac alb ca o rochie
de inocenţă şi alb ca un vis de poet cast. Am văzut liliac de toate culorile şi de toate nuanţele !
Dar odată am văzut unul care pălise de prea multă castitate. El sta singuratec pe tulpina sa fragedă şi din petalele sale părea că se revarsă o dulce melancolie. Poate era melancolia viselor cari pieriseră ; poate era melancolia castităţei care ţinuse prea mult. Un tremur uşor îl scutura, şi polenul său părea ca nişte lăcrimi de aur, căci l-am văzut că pălise de prea multă castitate.
Le-am dat o parte din sufletul meu acestor simbolice flori ale primăverei şi în fiecare dimineaţă îmi las privirile calde să cadă deasupra lor cu dragostea mângâierilor de mamă. Ele sunt trecutul şi durerile mele, iubirile şi plângerile de odinioară, şi în parfumul lor discret mi-a apărut pentru întâia oară faţa visătoare a fecioarei iubite. Am pentru ele îngrijiri tainice şi duioase, căci le-am dat o parte din sufletul meu acestor simbolice flori ale primăverei.
De ziua splendidă de azi, care e ziua ta, îţi trimit o ramură bogată de liliac alb şi cast. El îţi va aminti de visele feciorelnice de altădată şi poate că în tremurarea unui superb amurg de primăvară îţi va aduce înainte, ca o icoană clară, chipul depărtat
al celui pe care l-ai uitat. Vor trece zilele şi se vor mări depărtările, dar poate că el va veni odată, oricât de târzie va fi această dată. Eu le-am udat cu roua lacrimilor mele şi cu adierea rugăciunilor mele le-am binecuvântat de ziua splendidă de azi, care e ziua ta.



REVEDERE


Într-una din seri mă întorceam acasă târziu, ca de obicei. Mergeam în neştire, cu o vagă melancolie în suflet, legănat de dulci şi dureroase amintiri din trecut. Versuri duioase şi triste, frânturi de fraze aproape uitate, sunete pierdute în norul clipelor dispărute îmi reveneau în minte pentru a-mi mări şi mai mult singurătatea.
Un cântec cu vorbe necunoscute suna în depărtare. Era un cântec din ţările sudice, un cântec pasionat şi cald, unul din acele cântece cari mă entuziasmaseră odinioară. Dar nu ştiu de ce în seara aceea cântecul mi se părea trist, nespus de trist.
Aveam dorinţa de a plânge pe notele sale clare, de a plânge lacrimi calde pe trecutul rece.
Şi cum înaintam aşa, mă pierdui pe străzile întunecate ale capitalei, unde zgomotul paşilor mei răsuna în noapte prelung şi straniu. Nu era nimeni. Abia peste câteva momente o trăsură se auzi venind din depărtare. Nu luai seama şi poate aş fi
mers înainte, pierdut în vaga mea melancolie şi legănat de dulcile şi dureroasele amintiri din trecut, dacă trăsura nu s-ar fi oprit aproape de mine şi din ea n-ar fi sărit o femeie tânără, zveltă, cu ochi mari şi adânci.
În întunerec am tresărit. Aducerile-aminte se precizau şi melancolia mea lua forme hotărâte. Ieşii la lumină pentru a privi mai de aproape pe frumoasa necunoscută.
Ea mă văzu şi se dete un pas îndărăt în întunerec.
Mă recunoscuse, după cum o recunoscusem şi eu.
Şi într-un moment de nebună mândrie, am plecat repede înainte fără un cuvânt, fără un gest, muncit de aducerile-aminte şi de melancolia mea sfâşietoare.



CÂNTEC UITAT


…Şi coardele vorbiră prelung şi trist. Eu n-aş fi voit să le ascult, căci ştiam bine amara durere care zăcea în glasul lor, dar ele suspinară aşa de rugător şi notele se tânguiau aşa de sfâşietor, încât am rămas pe loc, ca şi când mi-ar fi fost ochii prinşi de ademenirea ucigătoare a unei prăpăstii.
Iar coardele vorbiră prelung şi trist. O notă stângace sălta tremurând ca o umbră ce se mişcă fantastică într-o alee umbrită de tei negri în noapte. Noapte de vară!
Cărarea se desfăcea albă şi prăfuită ca un pod de argint peste pământul adormit. Copacii stăteau nemişcaţi ca nişte copaci fermecaţi de o poveste veche şi luna părea prinsă pe imensa boltă albastră.
Câmpul se întindea ca un strat de flori albe, şi în toată această magie strălucită şi ciudată a nopţei, numai umbrele negre ale teilor îşi lăsau dulcele lor mister ca un vis duios peste o serbare veselă.
Şi coardele spuseră prelung şi trist povestea înainte. O notă uşoară sălta zglobie ca o rază de lună furişată prin frunzişul des al ramurilor. Ramuri întinse peste un drum de visuri !
Drumul se umbrea mai tare, ramurile se întindeau mai mult şi visul se făcea mai nerăbdător. Fruntea se ridica în sus ca o cugetare plină de cutezanţă şi inima bătea ritmul viitoarelor fericiri. Portiţa verde apărea scăldată în raze de lună şi n-a
fost niciodată pridvor de biserică mai cu evlavie călcat decât pragul acelei portiţe.
Şi coardele spuseră prelung şi trist povestea înainte. O notă suavă se înălţa lină ca o faţă de madonă melancolică într-un templu curios. Grădina era un templu, şi madona avea ochi mari şi visători, iar părul îi cădea peste umeri ca o mantie
regală.
O, notele triste, o, madonă părăsită, o, cântecul uitat !



FIGURĂ SUAVĂ

Trecutul nu e noaptea întunecoasă în care abia ici-colo se zăreşte din negură  lucirea unei stele; trecutul este zarea clară, aurie, fină, din care se desprinde amintirea curată, vie, suavă.
Eram copil şi-n mintea mea poveştile erau însufleţite de o viaţă negrăită de dulce. Făt-Frumos, călare pe un cal cu nări de foc, se avântă spre cetăţile de argint ; Ileana Cosânzeana, cu ochi limpezi, cu trăsături moi şi blonde, cu cosiţa de aur
sclipitoare, cu buzele subţiri şi vinete de plăcere intensă ; Statu-Palmă, acest Quasimodo al basmelor noastre, ghemuit şi strâmb: toţi aceştia erau vii, gesticulau, stăteau de vorbă cu mine, şi adesea în nopţile senine, străbătute de firul lunii,
Făt-Frumos binevoia să se pogoare din înălţimile albastre la căpătâiul meu şi cu un glas poruncitor de blând îmi zicea : „Încalecă, micule !“ şi săream
vioi pe spinarea puternică a nerăbdătorului cal cu nările de foc şi ne luam sprinteni zborul spre norii albi şi mici din înaltul cerului.
Şi pieptul meu bicisnic sorbea în valuri mari aerul rece şi limpede al înălţimilor albastre şi-mi simţeam trupul înviorat la freamătul fără nume al pădurii de argint, şi dimineaţa, când mă trezeam din somnul meu ţesut din razele de lună, privirea mea rătăcea, plină încă de vis şi de suflet plină.
Într-o seară, sub lumina şovăielnică şi vioaie a candelabrelor, într-un salon plin de lume, de o lume stupidă şi rea, am văzut o figură de fecioară candidă.
Şi de atunci n-am mai văzut nici un vals, nici candelabre, n-am auzit nici muzică, nici vuiet, ci am rămas pierdut în visuri privind-o, întrupare clară a unei lumi lăuntrice.
Capul ei, un cap micuţ, cu ochi verzi, plini de lumina dulce ; nişte ochi cum trebuie să-i fi avut Sfânta Fecioară în ziua Bunei-Vestiri; nişte ochi liniştiţi şi limpezi, cu privirea dusă în întinsul zării.
…Şi i-am spus tainic c-o iubesc. M-a privit zâmbind, şi zâmbetul ei nu l-am uitat nici până astăzi.
…Suavă şi zveltă ca o liană, ea se desprinde şi astăzi din cerul blând al serii de april şi vine de mă mângâie pe frunte cu mâna ei albă.


EA DOARME


Ea doarme. În părul ei sunt prinse flori palide de crizanteme, flori muiate în lacrimi de dor. Mirosul lor se topeşte în aerul calm. Pe faţa ei dulce, îmbujorată de reflexul unor roze de la piept, pe ochii ei cu lungi gene se lasă în zbor molatec
frunzele pale. În jurul gâtului ei de marmură sunt întoarse şiruri de mărgean.
Ce frumoasă este ! E o întrupare ideală, e o minune pe care numai mintea unui poet o poate visa!
Zâmbeşte. Şireata, ce o fi visat ?! Desigur vreun Făt-Frumos, cu ochi albaştri ca cerul lunei de mai, cu bucle aurii ca spicul de grâu şi cu buzele carmine, Făt-Frumos ce o alintă seducător de dulce.
S-a înfiorat uşor ! A sărutat-o, şi pe figura ei se lăsă uşor umbra unei melancolii. Făt-Frumos a fugit… şi sufletul ei s-a întristat în urma lui.
Ar vrea încă o dată să-l prindă în mreaja visului uşor.
Adoarme soarele după vârful unor dealuri. O rază răzleaţă se furişează şi o sărută. Coboară umbra plină de visuri a serilor de vară. Prin frunze adie şoptirile unui vânt. Ca nişte fulgi uşori printre flori zburau popoare întregi de fluturi.
Şi florile de salcâmi cădeau încet.
Ea, simţind raza caldă a soarelui, se scoală aiurită.
Cată în juru-i. Nimic, aceeaşi linişte!
Îşi simte sufletul îndurerat în urma acelui vis de o clipă!
Departe, din luncă, pe aripile adierilor vin notele unui cânt duios, şi ea îşi simte sufletul tot mai îndurerat. Cântă, şi frunzele prinse în farmecul cântărei se leagănă încet sub impresia duioaselor note tremurânde.
Zadarnic cată să alunge imaginea acelui vis: Făt-Frumos va apărea veşnic în imaginaţia ei !
A fost un vis ce nu se uită!


PRIBEAG


Pribeag, ca frunza palidă de toamnă dusă de vânturi, rătăcesc pe drumuri necunoscute. În calea vieţei mele durerea mi-a fost intimă. Nicăieri n-am
putut să-mi găsesc fericirea. Am voit să-mi înec durerea în singurătate. Tot ce mă înconjoară este trist. Camera îmi pare atât de tristă, că pare muiată în Lacrimoza.
Am plecat la ţară. În pacea sfântă a naturii am voit să uit totul. Mă duceam în fiecare zi la izvor. În murmurul lui înţelegeam cuvintele dulci, alinătoare ale mamei. Un cântec dulce, duios, adormitor fredonează zefirul prin frunzele sălciilor plecate.
La umbra pletoasă a lor mi se deşteaptă senzaţiuni de singurătate, de pace. În simplicitatea aceasta a naturei am găsit ceea ce doream : linişte. Am aruncat peste tot trecutul vălul nepăsărei.
O vrajă se desprinde din singurătatea care mă înconjoară. Furat de visele fericirii, mi-apare ea, aceea care m-a înţeles. Şi o chem cu glas uşor, stins aproape de patima dragostei.
Cât aş dori s-o am lângă mine, să uităm această lume, cu toate că este aşa de aproape de noi, să ne credem singuri. Ea doară a înţeles că un suflet ca al meu aşteaptă numai să fie iubit pentru a reveni la viaţă. Şi gândurile acestea deveneau mai
impulsive.
Când îi spuneam că sunt pribeag, n-am pe nimeni, cât o înduioşau aceste cuvinte, ca un plâns !… Ştia că iubirea e sinceră, dar smulge din inimă cuvinte sentimentale. Li din trist ce eram, căzui într-o deprimare sufletească.
Când m-am despărţit de acele locuri, m-am simţit şi mai trist : mă despărţeam de acel cer senin care-mi da gândiri senine, care-mi înviora sufletul.


[1] traducere de George Pruteanu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu