sâmbătă, 25 februarie 2012

Cînd vioarele tăcură - XIV


XIV
Am palida tristeță a apelor ce plîng
Pe jghiabul clar şi rece al albelor fîntîni
Sculptate-n întuneric de meşterele mîni -
Am palida tristeţă a apelor ce plîng.

Pe faţa blondei unde încet şi trist s-abate
Ca umbra unor aripi o doină din bătrîni
Ce cade ca un freamăt al codrilor păgîni
În cari mor legende şi vise depărtate.

Pe marmura cea rece se lasă un amurg
De toamna-ntîrziată ca negura pe vale
Şi sufletul se plînge pribeag pe vechea cale
Iar lacrimi, calde lacrimi ca roua-n seară curg.

Adîncul întuneric se-ntinde ca-ntr-un vis
Şi nici o licărire în zare nu s-arată
Vestind speranţa pală ce turbură şi-mbată,
Fîntîna e o noapte, tăcerea un abis.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu