XIX
O, ceasul trist al renunțării
Pe frunți a pus melancolii
Și-n glas fiorul înserării
Cu dureroase nostalgii.
E oare imnul de-ngropare
A fericirilor sfîrşite
Sau e durere viitoare
Căzînd pe visuri chinuite?
Ah, de-am fi mers pe drumul vieții
În mîini cu albe flori de crini
Pierduți în zarea dimineței
Cu visuri blonde-n ochi senini!
Ne-am fi pierdut în adorarea
Eternei sfinte simfonii
Ce-ar fi vărsat-o depărtarea
Pe fruntea noastră de copii,
Ci tu rămîi figura clară
Și albă-n rochia ta pală:
O fină marmoră-ntr-o seară
De o tristețe ideală,
La care-n calea depărtată
În întunerec mă închin
‘Nălțînd privirea-ntunecată
De trist şi dornic pelerin.
Pe frunți a pus melancolii
Și-n glas fiorul înserării
Cu dureroase nostalgii.
E oare imnul de-ngropare
A fericirilor sfîrşite
Sau e durere viitoare
Căzînd pe visuri chinuite?
Ah, de-am fi mers pe drumul vieții
În mîini cu albe flori de crini
Pierduți în zarea dimineței
Cu visuri blonde-n ochi senini!
Ne-am fi pierdut în adorarea
Eternei sfinte simfonii
Ce-ar fi vărsat-o depărtarea
Pe fruntea noastră de copii,
Ci tu rămîi figura clară
Și albă-n rochia ta pală:
O fină marmoră-ntr-o seară
De o tristețe ideală,
La care-n calea depărtată
În întunerec mă închin
‘Nălțînd privirea-ntunecată
De trist şi dornic pelerin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu