duminică, 26 februarie 2012

Fecioara în alb - XX


XX
Puțin parfum în umbra lină,
Surîsul florilor de seară,
O rugăciune-abia şoptită,
Un vis pierdut în noaptea clară

Ce melancolică, senină,
În cadrul său de primăvară
Se pierde-n negura vrăjită
De albe sonuri de ghitară.

Fecioara în alb - XIX


XIX
O, ceasul trist al renunțării
Pe frunți a pus melancolii
Și-n glas fiorul înserării
Cu dureroase nostalgii.

E oare imnul de-ngropare
A fericirilor sfîrşite
Sau e durere viitoare
Căzînd pe visuri chinuite?

Ah, de-am fi mers pe drumul vie
ții
În mîini cu albe flori de crini
Pierduți în zarea dimineței
Cu visuri blonde-n ochi senini!

Ne-am fi pierdut în adorarea
Eternei sfinte simfonii
Ce-ar fi vărsat-o depărtarea
Pe fruntea noastră de copii,

Ci tu rămîi figura clară
Și albă-n rochia ta pală:
O fină marmoră-ntr-o seară
De o tristețe ideală,

La care-n calea depărtată
În întunerec mă închin
‘Nălțînd privirea-ntunecată
De trist şi dornic pelerin.

Fecioara în alb - XVIII


XVIII
Toată noaptea argintată
Pribegind pe drum m-am dus;
Mă privea adînc mirată
Mîngîioasă stea de sus.

Mîngîioasă stea din zare
Tremurînd încet visa;
Din petale-albastră floare
Triste lacrimi revărsa.

Triste lacrimi curg în noapte

Din frumoşii ochi cerniți.
Eu mă duc. Duioase şoapte
Trec prin teii înfloriți.

Fecioara în alb - XVII


XVII
Sună pe dealuri doina bătrînă
Noaptea se-ntinde-n singurătate
Peste adîncuri veşnic stăpînă
Palide vise cresc pe-noptate,

Vîntul prin frunze palide trece,
Roua se lasă limpede, rară
Peste-nvechita marmură rece.
Curg lacrimi calde în noapte clară.

Searbede raze curg adormite,
Luna zîmbe
şte, blondă şi dragă
Culmilor albe şi fericite.
Numai durerea-mi plînge pribeagă.

Fecioara în alb - XVI


XVI
Noapte ochilor albaştri ți se-ntunecă şi cade
Liniştită şi măreaţă cu încete, dulci sacade,
Iar adîncul lor de patimi şi de doruri nepătrunse
Cari zac întunecate în adâncurile-ascunse
Ale visului de aur din iubirile-asfinţite
Cu icoane-abia zărite şi cu nume cald şoptite.
Şi din taina lor ce vine arzătoare şi profunda
Ca un sol primăvăratec,cu un glas încet de undă
Bruna patina răsare cu-nţelesuri vechi, păgîne,
De înfioră-n voluptate ruga nopţilor batrîne.
Vîntul serei îşi trimise blînd şăgalnicii fiori
Printre frunzele de cypresi, peste tinerele flori;
Trandafirii scuturat-au sîngeratele petale
Ce căzură-nvineţite de cruzimea buzei tale
Şi pieriră risipite pe cărarea fermecată
De luciri misterioase şi de umbra parfumată.
Numai tu rămîi pe gînduri fără veste înţeleaptă
Şi surîzi neştiutoare ca o statuă de dreaptă,
Templu alb, stăpînitoare către care se-ndreptară
În zadar cerşiri din ochii ce-al tău farmec indurară.
Căci mă turburi ca şi noaptea ce imensă, nesfîrşită,
Îşi desfăşura aripa peste lumea adormită.
De sculptează-n umbra neagră marmoreicul tău sîn
Şi-a mea frunte ce se-nclină ca un trist şi palid crin.

Fecioara în alb - XV


XV
Tu eşti o roză parfumată
Din valea Sirazului cald,
Iar ochii tăi ascund, curată,
Lucirea mărei de smarald.

În părul tău ca diamantul

De flăcări negre-ntunecat,
Și-a revărsat întreg Levantul
Misterul antic şi ciudat.

Și cînd în seri de primăvară
Treci singuratecă încet,
Pari o visare albă, clară,
Elegiacă de poet.

Eu sunt un imn duios ce plînge
Pe triste note de viori,
Pe cînd în zări, pribeag, se stinge
Amurgul rece de fiori.

Și în grădina ce visează
Sub adierile de vînt
E numai un parfum de rază
Și viersul lin al unui cînt.

Fecioara în alb - XIV


XIV
Ca să-ți vrăjesc singurătatea
Venii cu cînturi cari-ncet
Suspină limpezi pe ghitare
Ah, ese luna din boschet!

Şi ca să dau avînt visărei,
Din flaut note argintii
Se-nalţă-n seara parfumată
Strălucitoare şi sglobii.

Iar ca să dau serbărei mîndre
Din vremi păgîne, dulci fiori,
Pusei pe frunte mea senină
Cununi de crini mirositori.

Peste balconul de ghirlande
Te-apleci şi stai pierdută-n vis
Ca o coloană de lumină
Într-un amurg de paradis.

Dar de-ai lăsa să-ţi cadă roza
Ce sîngerată-ţi stă în mîni
Şi-ai tremura din înălţime
Privirea ochilor stăpîni.

Pe încordate struni de harpe
Ce plîng de dor abia-nflorit,
S-ar vesteji sărmana floare
C-un vaet trist şi prelungit.

Şi-n noaptea caldă, visătoare,
Înfiorat nebunul cînt,
S-ar pierde-n umbra viorie
Pe aripi sprintene de vînt.