duminică, 26 februarie 2012

Fecioara în alb - XX


XX
Puțin parfum în umbra lină,
Surîsul florilor de seară,
O rugăciune-abia şoptită,
Un vis pierdut în noaptea clară

Ce melancolică, senină,
În cadrul său de primăvară
Se pierde-n negura vrăjită
De albe sonuri de ghitară.

Fecioara în alb - XIX


XIX
O, ceasul trist al renunțării
Pe frunți a pus melancolii
Și-n glas fiorul înserării
Cu dureroase nostalgii.

E oare imnul de-ngropare
A fericirilor sfîrşite
Sau e durere viitoare
Căzînd pe visuri chinuite?

Ah, de-am fi mers pe drumul vie
ții
În mîini cu albe flori de crini
Pierduți în zarea dimineței
Cu visuri blonde-n ochi senini!

Ne-am fi pierdut în adorarea
Eternei sfinte simfonii
Ce-ar fi vărsat-o depărtarea
Pe fruntea noastră de copii,

Ci tu rămîi figura clară
Și albă-n rochia ta pală:
O fină marmoră-ntr-o seară
De o tristețe ideală,

La care-n calea depărtată
În întunerec mă închin
‘Nălțînd privirea-ntunecată
De trist şi dornic pelerin.

Fecioara în alb - XVIII


XVIII
Toată noaptea argintată
Pribegind pe drum m-am dus;
Mă privea adînc mirată
Mîngîioasă stea de sus.

Mîngîioasă stea din zare
Tremurînd încet visa;
Din petale-albastră floare
Triste lacrimi revărsa.

Triste lacrimi curg în noapte

Din frumoşii ochi cerniți.
Eu mă duc. Duioase şoapte
Trec prin teii înfloriți.

Fecioara în alb - XVII


XVII
Sună pe dealuri doina bătrînă
Noaptea se-ntinde-n singurătate
Peste adîncuri veşnic stăpînă
Palide vise cresc pe-noptate,

Vîntul prin frunze palide trece,
Roua se lasă limpede, rară
Peste-nvechita marmură rece.
Curg lacrimi calde în noapte clară.

Searbede raze curg adormite,
Luna zîmbe
şte, blondă şi dragă
Culmilor albe şi fericite.
Numai durerea-mi plînge pribeagă.

Fecioara în alb - XVI


XVI
Noapte ochilor albaştri ți se-ntunecă şi cade
Liniştită şi măreaţă cu încete, dulci sacade,
Iar adîncul lor de patimi şi de doruri nepătrunse
Cari zac întunecate în adâncurile-ascunse
Ale visului de aur din iubirile-asfinţite
Cu icoane-abia zărite şi cu nume cald şoptite.
Şi din taina lor ce vine arzătoare şi profunda
Ca un sol primăvăratec,cu un glas încet de undă
Bruna patina răsare cu-nţelesuri vechi, păgîne,
De înfioră-n voluptate ruga nopţilor batrîne.
Vîntul serei îşi trimise blînd şăgalnicii fiori
Printre frunzele de cypresi, peste tinerele flori;
Trandafirii scuturat-au sîngeratele petale
Ce căzură-nvineţite de cruzimea buzei tale
Şi pieriră risipite pe cărarea fermecată
De luciri misterioase şi de umbra parfumată.
Numai tu rămîi pe gînduri fără veste înţeleaptă
Şi surîzi neştiutoare ca o statuă de dreaptă,
Templu alb, stăpînitoare către care se-ndreptară
În zadar cerşiri din ochii ce-al tău farmec indurară.
Căci mă turburi ca şi noaptea ce imensă, nesfîrşită,
Îşi desfăşura aripa peste lumea adormită.
De sculptează-n umbra neagră marmoreicul tău sîn
Şi-a mea frunte ce se-nclină ca un trist şi palid crin.

Fecioara în alb - XV


XV
Tu eşti o roză parfumată
Din valea Sirazului cald,
Iar ochii tăi ascund, curată,
Lucirea mărei de smarald.

În părul tău ca diamantul

De flăcări negre-ntunecat,
Și-a revărsat întreg Levantul
Misterul antic şi ciudat.

Și cînd în seri de primăvară
Treci singuratecă încet,
Pari o visare albă, clară,
Elegiacă de poet.

Eu sunt un imn duios ce plînge
Pe triste note de viori,
Pe cînd în zări, pribeag, se stinge
Amurgul rece de fiori.

Și în grădina ce visează
Sub adierile de vînt
E numai un parfum de rază
Și viersul lin al unui cînt.

Fecioara în alb - XIV


XIV
Ca să-ți vrăjesc singurătatea
Venii cu cînturi cari-ncet
Suspină limpezi pe ghitare
Ah, ese luna din boschet!

Şi ca să dau avînt visărei,
Din flaut note argintii
Se-nalţă-n seara parfumată
Strălucitoare şi sglobii.

Iar ca să dau serbărei mîndre
Din vremi păgîne, dulci fiori,
Pusei pe frunte mea senină
Cununi de crini mirositori.

Peste balconul de ghirlande
Te-apleci şi stai pierdută-n vis
Ca o coloană de lumină
Într-un amurg de paradis.

Dar de-ai lăsa să-ţi cadă roza
Ce sîngerată-ţi stă în mîni
Şi-ai tremura din înălţime
Privirea ochilor stăpîni.

Pe încordate struni de harpe
Ce plîng de dor abia-nflorit,
S-ar vesteji sărmana floare
C-un vaet trist şi prelungit.

Şi-n noaptea caldă, visătoare,
Înfiorat nebunul cînt,
S-ar pierde-n umbra viorie
Pe aripi sprintene de vînt.

Fecioara în alb - XIII


XIII
Coboară seara blîndă umbrind albastra cale
Şi pacea lin se lasă-n gîndurile tale;
Pe faţa ta tristeţea de-aducere aminte
A pus melancolia profilurilor sfinte
Cînd singur vasul tainic, în preajmă sta veghind.
Ah, cîte visuri blonde vazut-am eu murind!

Ci arsă c-a mea frunte de aprigă dorinţă
Şi buzele-s setoase de dulcea suferinţa
A caldelor săruturi vibrînd de voluptatea
Ce plînge-n noaptea sfăntă, vrăjind singurătatea
Ah, cîte visuri blonde văzut-am eu murind!

Eternul dor ce puse în nopţi de duioşie
Pe fruntea mea cernită cununi de poezie
Spre tine ca o rază mă-mbie şi mă cheamă,
Dar lacrimile triste mă turbură de teamă
Să nu văd visul gingaş în negură pierind.
Ah, cîte visuri blonde văzut-am eu murind!

Şi-acum cînd întrupată frumoasă înainte
Te am, ce văl de ceaţă coboară pe-a mea minte
Si-ntunecă privirea de tremur sa nu piară
Vedenia-ţi ca faţa nălucilor de seară
În dulce-amurg de vară fantastice plutind?
Ah, cîte visuri blonde văzut-am eu murind!

Sub farmecul din juru-mi din drapta mi-aş întinde
Şi mijlocul subţire în braţe l-aş cuprinde,
Ah, mijlocul ce pare o ramură-nflorită
De albe roze pale în noaptea-nvăluită
În mantia albastră de stele strălucind!
Dar cîte visuri blonde văzut-am eu murind!

Fecioara în alb - XII


XII
Apune soarele pe dealuri
În slava purpurei de sînge
Și răsunînd adînc din valuri
Doineşte-un glas şi parc-ar plînge;
De simți o caldă adiere
Trecînd pe fruntea ta curată
Ca şi o şoaptă care piere
Sub bolta serei înstelată,
ştii că-i ruga mea senină,
Ca visul nopților de vară,
Ce se înalță-n umbra lină
În ceasul jertfelor de seară.

De vezi plutind pe blonda rază
O umbră albă visătoare
Și crezi că-i îngerul de pază
Cu aripi lungi ocrotitoare,
Să nu te-nşeli, căci visu-mi trece
În zborul său primăvăratec,
Și-i tot aşa de alb şi rece,
Cînd se înalță singuratec.
Spre marea boltă luminoasă.
Făcînd durerea mai amară
Și amintirea mai duioasă
În ceasul jertfelor de seară.

Și dacă roua clară cade
Frumoşii ochi adînci de-i scaldă.
Cînd treci sub vechile arcade
În parfumata noapte caldă,
Nu-i roua rozelor în floare
Căzută-n nopțile cu lună,
Nici plînsul dulce de izvoare,
Ci e iubirea mea nebună,
Căci lacrimi mari şi tăinuite
Ca roua limpede şi rară
Coboară-ncet şi liniştite
În ceasul jertfelor de seară.

Fecioara în alb -XI


XI
Fecioarele îngenunchiate
Pe lespezi reci în mănăstiri
Au frunțile încununate
De slava dulcilor martiri.

Fecioarele cari se închină

În liniştea din mănăstiri,
Au în privirea lor senină
Ceva din tristele iubiri.

Fecioarele cari visează
În învechite mănăstiri
Strălucitoare-s ca o rază
A misticelor fericiri.

Dar sunt fecioare sbuciumate
Ce plîng în negre mănăstiri.
Ah, tragicele adorate
În clipa albei pocăiri!

Fecioara în alb - X


X
Și nota fu din nou sonoră
Şi gravă ca o invocare
A dragostelor triumfiale
La singuratece altare.

Părea o mare-nvăpăiata
Măreaţa bolta purpurie
Scăldarea-n aurul de seară:
Un cer de veche tragedie.

Plutea o-ntinsă dezolare
Ca o mînie aruncată
În şoapta vînturilor triste:
Pîangea Isolda sbuciumată.

,Tristan! Din ceasurile sfinte
Tortura dulce mi-o revarsă;
Din lanţuri grele îţi apleacă
Spre mine fruntea ta cea arsa!’

Şi nota fu şi mai sonoră
Şi gravă ca o renunţare
La dragostele ce-au fost plînse
În cea din urmă îmbrăţişare.

,Isolda! Albă ca o rugă,
O, lasă zilele-asfinţite;
E noapte neagră al meu suflet
Şi plîng cîntările iubite!’

Şi nota fu şi mai sonoră
Şi gravă ca o blestemare
A dragostelor sîngeroase
În greul ceas de remuşcare.

Fecioara în alb - IX


IX
Era odată-un prinț vestit
Cu ochii trişti, cu faţa blîndă,
Un viers de cîntec rătăcit
Doinea în vorba-i tremurîndă.
Pe tristul prinţ cu ochii mari
Un gînd adînc de pribegie
Spre negrii codri solitari
Îl îndemna cu viclenie.
Ah, pală-i floarea de cicoare
Ca floarea dorului ce moare!

Un cal si-o spadă şi-a gătit
Şi s-a pierdut în depărtare,
Vai, blîndul, tristul prinţ vestit!
Ce trişti sunt crinii pe cărare!
În urma lui îngîndurat
Privea un chip alb de fecioară
Dar numai colbul argintat
Se joaca-n razele de seară.
Ce tristă-i apa de cicoare,
Ah, floarea dorului ce moare!

Trecut-a timp şi s-au lăsat
Dureri pe-ntinsa-mpărăţie
De dorul celui ce-a plecat
Pe lungul drum de pribegie,
Iar ochii candizi şi albastri
Ce-au plîns pe urma frumuseţei
Păreau pe ceruri niste aştri
Pierind în zarea dimineţei.
Şi plînge floare de cicoare
Ah, floarea dorului ce moare!

Tîrziu de tot a revenit
Într-un amurg de toamna rece.
Vai, blîndul, tristul prinţ vestit
Era o umbra care trece
Înfăşurata-ntunecat
În greaua mantie de vise:
Domnea tăcere în palat,
Fecioara palidă murise.
Uscată-i floare de cicoare
Ah, floarea dorului ce moare!

Fecioara în alb - VIII


VIII
Stingheră tinereță străină de plăcere!
Ea n-are roze-n plete, nici rîsuri fericite
Şi amforele-s goale de vinuri strălucite
Iar faţa ei e faţa de sbucium şi durere.

În noapte-ntunecată se-nvăluie-n tăcere
Cu straniu val chimeric pe doruri chinuite;
Pe note lungi şi triste cu glasuri aiurite
Porneşte singuratec un tragic Miserere.

Eu nu am cîntul vesel din tîmple larg deschise,
Nici fruntea-ncununată de verzi cununi de palmi
Căci viersul meu e viersul pierdut al unor psalmi
Cîntat sub grea povara din lumile de vise.

Ci trec ca umbra-n giulgiu în nopţi rătăcite
‘Nălţînd privirea stinsă spre ceruri sbuciumate;
Sub paşii mei petale de flori îndurerate
Se sting în invocarea de imnuri de iubire

Fecioara în alb - VII


VII 
Blonde visuri înstelate
Voluptoasa poezie,
Le-am purtat orgolioase
Ca pe-o mantă purpurie.

De-a lor caldă strălucire
Şi de ritmul lor molatec,
Se-mbată visarea tristă
Din trecutu-mi singuratic.

Şi în tragicul orgoliu
Din vieaţa sbuciumată
Numai ele-au pus frunte-mi
Pala floare parfumată.

Dar acum regala mantă
Purpurie, din-ainte
Ţi-o aştern în tremurarea
Aşteptărei clipei sfinte.

Mîna ce-a făcut odată
Largul gest de cucerire
Se apleacă sfiicioasă
Cu adîncă umilire.

Tu să treci surîzătoare
Albă-n rochia ta albă
Răspîndind în jur parfumul
Visului de primăvară.

Fecioara în alb - VI


VI
Tu eşti o albă rugăciune
nălţată-n templul sfînt al vieţei
Asemeni rozelor plăpînde
Ce-n ceasul clar al dimineţei
Zîmbesc de rouă tremurînde.
 
Tu eşti o blîndă rugăciune
Asemeni binecuvîntărei
Ce din ‘nălţimea azurie
Coboară-n faptul înserarei
Pe-un val de lină armonie.

Tu eşti o sfîntă rugăciune
Ca o privire de madona
Iar vorba ta înaripată
E un parfum de anemona
La o icoană întristată.

Tu eşti o sfîntă rugăciune
Căzînd pe frunţi în umilinţă,
O, de-aş putea cunoaşte-odată,
Misterul rugei fără pată!

Fecioara în alb - V


V
O, marile pasionate,
O, tragicile Magdalene,
Femei etern îndurerate
Ca nişte triste cantilene.

Au urmărit pe drumuri grele,
Ca o lumină ce s-aprinde
În noaptea neagră, fără stele,
Ceea ce nu se poate prinde.

Cu mîni întinse înainte,
Cu ochii negri de păcate,
Au rătăcit purtînd în minte
Supremul vis de voluptate.

Şi tremurînd în adorarea
Întunecatelor abisuri
S-au depărtat în căutarea
De tăinuite paradisuri.

Le-am însoţit, erau frumoase
Şi gestul lor de stăpânire
Punea pe buzele-mi setoase
A voluptăţii amăgire.

Dar mă întorc din lunga cale
De visuri roşii sîngerată,
Mi-e dor de-un cîntec plin de jale,
De-o adiere parfumată.

S-ascult cuvintele grăite
Ca într-un imn de fericire
Asemeni rugilor şoptite
Sub vechiul arc de mănăstire.

Pe cînd deasupra aplecată
În semn de veşnică iertare
Va coborî înseninată
Privirea albelor fecioare.

Fecioara în alb - IV


Melancolia adoratei
Cu mîini întinse, obosite,
În ceasul sfînt al înserărei
La ţărm de ape liniştite.

Eu o cunosc. Odinioară
În vremea negrelor vedenii
Simţeam ce dulce mă doboară
Cu-o tremurare cald-a genii.

Căci obosit am fost si-n minte
Torturatorul vis chimeric
M-a îndemnat mereu-nainte
Pierdut în marea de-ntuneric.

La poarta alb-a fericirei
Acuma bat ca-n aiurare,
Doritul ceas al mîntuirei
L-aştept în calda tremurare.

Mi-e fruntea arsă şi-negrită
De-aşa de lunga aşteptare
Şi gura mea e ofilită
Chemînd suprema sărutare.

Melancolia adoratei
Cu mîini, obosite,
O simt ca-n ceasul înserărei
La ţărm de ape liniştite.

Fecioara în alb - III


III
Boticelli întristatul.
Mult vestitul florentin,
Suflet dulce ca-nstelatul
Cer de-al nopţei farmec plin.

Urmărit de viziunea
Sfînt-a lumilor de sus
Maiestrit-a fin minunea
Idealului apus.

Şi fecioarele lui pale,
Visătoare frumuseţi,
Pe noianuri de petale
Plîng de dorul altor vieţi.

Întristate, graţioase
Se înclina ca un crin,
Ce-o fi plîns în nopţi duioase
Mult vestitul florentin!

Sfînta botticelliană
E-adorata şi-al meu vis
Ca o fragedă liană
Într-o rugă s-a deschis.
Plin de graţia tristeţei

Feciorelnice mă-nchin
Albei flori a tinereţei
Ca vestitul florentin.

Numai gînduri vechi, ciudate,
Negre flăcări care ard.
Aprind grelele păcate
Cu parfum păgîn de nard.

Fecioara în alb - II


II
Ochii mari şi melancolici
Trişti de visele duioase
M-au privit odată dornici
Pe sub gene mătăsoase.

Şi în calda tremurare
Din adînca lor ispită,
Ei păreau o rugă care
Se înalţa tăinuită.

Fata pală ca petala
Rozelor de primăvara
Se-nclina cu ideala
Rafaelica fecioară.

De-al său zîmbet, ca şi blîndul
Suflet îmbătat de rouă,
Înflorea extatic gîndul
Fermecat de viaţa nouă.

Iar cu sbor de aripi fine
Cobora pe raze clare
Din înalturi clare
Lin, albastra-nseninare.

Şi dorinţa chinuită,
Groaza mea de alta dată
Fu o umbră rătăcită
Peste-o seara parfumată.

Fecioara în alb - I


La Sinaia-n mănăstire
De sub arcul cărunţit
Luminos de fericire
Sboară cîntul potolit.
     
Către bolta azurie
Se înalţă aruncînd
Blondul val de poezie
Peste straniul meu gînd.

Pun făcliile de ceară
Faţa negrului altar,
Într-o vie, calda pară
Ca într-un nimb de aur clar,

Şi pe frunţile plecate
În ploioase rugi ferbinţi,
Cade trista voluptate
Din adîncii ochi de sfinţi.

La Sinaia-n mănăstire
Ochii trişti şi chinuiţi
Peste file de psaltire
Se apleacă linistiţi.

Peste toţi s-abate clipa
Albelor înfiorări,
Ruga-şi tremura aripa
Blîndelor înduioşări.

Stinsă-i flacăra de vise
Din trecutul greu şi-amar,
Crini cu florile deschise
Plîng la umbra de altar.

Şi din bolta înstelată
A bisericii, încet
Cade pacea fermecată
Peste tragicul poet.
 
La Sinaia-n mănăstire
Sub căruntul arc oval
În de aur poleire
Apăru profilul pal.

Pală-n rochia ei albă
Sta fecioara ca un crin,
Întrupare fină, dalbă
Dintr-un vis de cherubin.

De sub greaua boltă parcă
Tresărit în mine lin
Visul blîndului Petrarca
Îmbătat de cer senin.

Şi-a mea frunte idolatră
Am plecat-o pocăit
Peste recea, veche piatră
De sub arcul cărunţit.

sâmbătă, 25 februarie 2012

Documente Ştefan Petică 2











Documente Ştefan Petică













Cînd vioarele tăcură - XV


XV
Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă
Pe care lunecară mîni albe de prinţese,
Și-n faldurile cari pe-albastre culmi se lasă
Scînteie pietre scumpe din stofe vechi şi-alese.

Ci mîndră de durerea-i în purpura de seară,
Cetatea arde facle pe turlele-nnegrite
Pe cari vechi coroane de slavă seculară
Topeau de aur raze în zile fericite.

Pe surele frontoane a vechilor palate
Un vis de răzvrătire a pus o-nfiorare,
Iar florile-n grădină stînd pale şi uitate
Se plîng în invocarea lucirilor de soare.

Cîntări voievodale sunară-n amurgire
Cu glas de altădată umplînd singurătatea,
Și-n notele lor grave de-adîncă tînguire
Colinele ascultară cum moare-ncet cetatea.

Și turlele părură ca brațe desperate
Întinse-n frămîntare spre cerul azuriu;
Străvechea frumuse
țe murea pe înserate
Și sufletul cetăței se plînse-ntr-un tîrziu.

Ah, cîntul răzvrătirei în seara somptuoasă
Și turlele-nălțate spre cerul cel senin
Cînd pacea cade lină din falduri de mătasă
Și limpede ca roua pe albe flori de crin!

Cînd vioarele tăcură - XIV


XIV
Am palida tristeță a apelor ce plîng
Pe jghiabul clar şi rece al albelor fîntîni
Sculptate-n întuneric de meşterele mîni -
Am palida tristeţă a apelor ce plîng.

Pe faţa blondei unde încet şi trist s-abate
Ca umbra unor aripi o doină din bătrîni
Ce cade ca un freamăt al codrilor păgîni
În cari mor legende şi vise depărtate.

Pe marmura cea rece se lasă un amurg
De toamna-ntîrziată ca negura pe vale
Şi sufletul se plînge pribeag pe vechea cale
Iar lacrimi, calde lacrimi ca roua-n seară curg.

Adîncul întuneric se-ntinde ca-ntr-un vis
Şi nici o licărire în zare nu s-arată
Vestind speranţa pală ce turbură şi-mbată,
Fîntîna e o noapte, tăcerea un abis.

Cînd vioarele tăcură - XIII


XIII
Parfumul ei se-nalţă-ncet tremurător în seara clară,
Parfum de blondă visătoare într-un amurg de primăvară
Ce-adoarme lin şi întristat, pe-un cer de purpură şi aur.
În taina pacei vesperale ce-a resfirat al ei tezaur
De-azur şi raze pe-nălţime, parfumul cald si-ameţitor
Şi raspîndeşte-n note clare: o simfonie în re minor
Pe care-un zeu poet şi trist a făurit-o-n deşteptarea
Dintr-o visare depărtată şi nepătrunsă ca şi marea
Sub vraja cîntului de-argint se-aprind pe culmile albastre
Surîzătoare şi senine, blînd scînteierile de astre.
Făclii ce ard din vecinicie în sfîntul templu închinat,
Cu-n gest de veche adorare, strălucitorului păcat;
De pe altarul părăsit pe care moare amintirea
Frumoasei blonde visătoare şi-apune palida iubire.
Zaimf de vis fluturător,un gînd uşor se mlădiază
Spre tremurările de stele ce jertfa patimei veghează.
Ca doua braţe ostenite şi îndreptate către cer,
În evocarea luminoasă a durerosului mister
Parfumul ei se-nalţă trist. O, sărutarea depărtată
Ce reînvie voluptoasa cu gingaşia de-altădată,
Şi ochii mar, glauci ş-adanci ca undele-nfiorătoare
Şi-mbrăţişările nebune-n fuga lor istovitoare
Şi dulcii crin ce surîdeau peste petalele lor albe
Visînd în somn visări păgîne cu nimfe goale şi rozalbe!
Parfumul lor torturător se-nălţa alb în seara clară,
Parfum de blondă-namorată-ntr-un amurg de primăvară.

Cînd vioarele tăcură - XI


XI
Un vis de-amurg de vară în cadrul lui de aur
Palpită: fantezie aşa arzătoare
Că pune pe-a mea frunte cununa cea de laur
Pe cînd în suflet tragic speranţa tristă moare.

Şi braţele-obosite de rugile-asfinţite
În umbra care cade topită în azur
Din nou în invocare se-nalţă-nvineţite
Iar ochii trişti şi umezi se uită împrejur.

Ci norul fin se şterge în pete car curg
Pe stinsa frumuseţe a zilei care moare
Iar umbra de fecioară se pierde în amurg
Şi nici un ton de flaut nu plînge-n depărtare.

Nimic. Doar un parfum subtil de iacint
Îşi lasă aripi albe pe pala suferinţă
Şi-n seara întristată un crin plăpînd de-argint
Profilul şi-l arată. O, dulcea mea dorinţă!

Cînd vioarele tăcură - XII


XII
Parfumuri din flori pălite şi uitate,
Poemă tăinuita-ntr-o petală,
Te stingi în dureroasa-ţi voluptate
În seara singuratecă şi pală,
Parfum din flori pălite şi uitate,

Visare-a unei roze gînditoare
Te stingi - un cîntec leneş care piere -
Ci-nvie din uşoara-i tremurare
În sufletu-mi o stranie durere,
Visare-a unei roze gînditoare.

De vechile parfumuri rătăcite
În mine se topiră desmierdări
Şi doruri vechi rămase adormite
Din seri de voluptoase-ndurerări,
De vechile parfumuri rătăcite.

Vor cari-au tăcut pe neaşteptate
Îşi plîng cîntarea lor neisprăvită,
Grăbiţi-vă! Din florile uitate
Curînd s-a stinge vraja tăinuită,
Viori car-aţi tăcut pe neaşteptate!

Cînd vioarele tăcură - X


X
Cum, palidă, cîntase eternei cantilene
De dragoste apusa, senina notă gravă
A mortei închinate în purpură şi slavă,
Mîini triste revărsară arfumuri tyriene
Vrăjind în întuneric ciudata voluptate
Ce umple seara caldă de imnuri blestemate.

Zadarnice fanfare cu note triumfale
Sunau betiea lutei din turnuri majestuase
Lărgind viteze gesturi spre flamuri luminoase;
Un imn pătă albastrul şi pacea de pe vale:
Plîngeau aşa de dulce viorile-ostenite
Pe coarde tremurate durerile rănite.

“Săruturi exilate în ţările de vise
Şi nopţi provocatoare ca mantii desfăcute
Pe sînuri de princese abia întrevăzute,
O, glorii dăruite de florile deschise!
Vom merge-n pribegie pe-aducerile-aminte
Şi buzele curate vor fi de-orice cuvinte.

Ca blonzii crini de noapte, în magica lumină
Rotunde braţe albe întind-vom spre stele
Din viaţa-negurată de vise-adînci şi grele,
Romanţă fără gesturi cîntată-n umbra lină.
Pe note în surdină, pe coarde ostenite
Muri-vor tremurate durerile rănite”.

Cînd vioarele tăcură - IX


IX
Ah, palidele umbre pe albele perdele:
Icoane de madone uitate-n mănăstiri,
Parfumuri adormite în file de psaltiri,
Ce trist le port în suflet în nop
ți adînci şi grele!

Acorduri murmurate de negre pianine
Atinse-ncet şi dulce de mîini ce-au tresărit,
Sub visul care, palid, o clipă-a răsărit,
Sunt lacrimi neştiute-n tainice suspine.

O mînă diafană ce lunecă pe clape
Trezind din somn de veacuri dulci visuri de mormînt
E tot minunea veche mai sus de orice cînt,
Iar ochii par o mare de-adînci şi triste ape.

Și lampa ce veghează! Albastra ei lumină
Căzînd pe frunți plecate sub caldul vis tăcut
Vesteşte vechea pace senină din trecut
Ca ruga ce se-nalță în seri de lună plină.

Afară e-ntuneric. Încet mărunta bură
Din cerul greu ca plumbul se cerne amorțiu
Iar noaptea e ca moartea pe sufletul pustiu
Și eu mă duc  ’nainte pierdut în ceața sură

Cînd vioarele tăcură - VIII


VIII
Femei cu flori aprinse trecură pe-noptate
Și paşii lor de umbră pe căi nemaiumblate
Sunară trişti ca viersuri din cîntecul uitat.

Mantile fluturate în acea tristei seri,
Mantile fluturate ca visuri uşurele,
Lăsară vechi parfumuri pe visurile mele
Trezind din nou suspinul trecutelor dureri.

Seri triste coborîră pe visu-mi vechiu şi sfînt,
Seri triste ca un flaut ce plînge-n depărtare:
Păreau o liturghie la veştede altare
Şoptită-n dulce tremur la umbră de mormînt.

Acorduri rătăcite din imnul părăsit,
Acorduri rătăcite ca suflete-osîndite
Căzură greu ca stoluri de păsări pribegite
Iar sufletu-mi se plînse pe-amurgul ostenit.

Şi ea veni cu braţe lăsate trist în jos,
Şi ea veni: din neguri o umbră evocată,
Un cîntec de ţări calde pe-o inima-ntristată,
Pe valuri de-ntuneric un blînd copil sfios.

Cînd vioarele tăcură - VI


VI
Întinde-mi, iubito, suava ta gură
Să-nec în săruturi supremul suspin
Cu farmecul straniu din dulcea-ţi făptură.
Cei care pleacă săruta-aşa trist!

Cu farmecul straniu al buzelor tale
Vărsat-ai în cupa iubirei venin;
Şi totuşi mi-e sete de buzele pale.
Cei cari pleacă săruta-aşa trist!

Şi totuşi mi-e sete de dulcea otravă
Din ochii-ţi ca marea-n amurgul senin
A zilelor clare din stinsa-ne slavă.
Cei-cari pleacă săruta-aşa trist!

Ca-n zilele moarte tu lasă-ţi alene
Pe pieptu-mi să cadă blînd fruntea-ţi de crin;
O lacrimă-ţi cade încet printre gene.
Cei cari pleacă săruta-aşa trist!

O lacrimă-ţi cade. Nu plînge, iubită.
Şi blîndă priveşte cum sta înainte
Iubirea pierdută sub flori adormită,
Cei cari pleacă săruta-aşa trist!

Iubirea cea moartă, o sentimentală
Romanţă uitată şi fără cuvinte
Se perde în noapte: poveste banală.
Cei cari pleacă săruta-aşa trist!

Cînd vioarele tăcură - VII


VII
În calda voluptate din serile-argintate
Fecioarele trecură cu mijloace de trestii
Plecate-n tremurare, iar farmecul poveştii
Cîntă în note clare pe culmile senine.

Rîdeau privind-nainte albastra depărtare
Cum tremura în raza de purpura-nfocată
Căzuta-ncet din bolta înaltă şi sculptată
În cerul singuratec dormind pe larga zare.

Şi vorba lor ritmată pe forma făurită
De rugile din temple urca în vîntul serei
Cum urca liniştită în calda noapte-a verei
Spre stele de aur dorinţa fericită.

Ca stoluri rătăcite pe frunză se lăsară
Suspine prelungite în blînde note stinse:
În umbra-nfiorată cu aripele-ntinse
Plîngeau romanţe triste pe coarde de ghitară.

Cînd vioarele tăcură - IV


IV
“Iubito, tu floare fatală,
Cu faţă suavă de crin
Sărută-mi blînd fruntea mea pală
Şi şterge-acea umbră de chin.

Iubito, tu floarea cea rară
Pe tine am vrut să te am,
În vraja de-amurguri de seară
Spre tine-al meu suflet-nălţam.

Iubito, tu floare aleasă
Eu mîine în zori am să mor,
Desfă-ţi al tău păr şi ţi-l lasă
Pe umeri, o, tristul fior!

Iubito, tu floare-nfocată
Revarsă-mi al tău cald parfum;
În tina de sînge udată
Dormi-voiu eu mîine de-acum.

Iubito, tu floare de vise
Ah, cînd în pămînt voiu dormi
Cu buzele vinete-nchise
Ce singură-n lume vei fi!

Iubito, tu floare fatală
Sărută-mă lung şi duios,
Sărută-mi blînd frunte mea pală
Şi mîngăe-mi părul lucios.”

Iubita-l ascultă pierdută
Şi ochii ei ard grei, fierbinţi
Pe faţa-i suavă o cută
Se sapă de-adînci suferinţi.

Nu spune o vorba, ci mută
În braţele-i albe îl strînge,
Îl mîngîe tristă-l sărută,
Sărută-n neştire şi plînge.

Cînd vioarele tăcură - V


V
Vai, chinul nopţilor de vară
Şi groaza razelor de lună!
Misterul lor e o povară
Şi pacea lor e o minciună.

Încet un înger pal revarsă
Din fina mînă-nvineţită
Visări ce cad pe fruntea arsă.
De taine grele şi trudită.

Iubiţii dorm. Deasupra pare
Că trece dragostea pierdută;
Un glas de clopot e-o chemare
În noaptea clară şi tăcută.

Le-ngălbeneşte faţa luna
Cu dureroasa-i poezie,
Ei dorm mai strînşi ca totdeauna
Şi plîng în somn fără să ştie.

Cînd vioarele tăcură - III


III
Cîntarea care n-a fost spusă
E mai frumoasă ca oricare,
Misterul ei e o beţie
De voluptoasa-ndurerare.

În nota sfîntă care piere
În tremurările sfioase
A unor rugi de Magdalene
Curg clare lacrimi preţioase

Dar în cîntarea fără nume
Ascunsă-n negrele vioare,
E-o tragedie tăinuită;
Plîng albe vise moarte-n floare.

Tristeţea lor neprihănită
Atît e de chinuitoare
Că pune-n suflete pătate
O mistică înfiorare.

Şi o chemare zace-n ele
De-o zdrobitoare nostalgie:
Tortura ei necunoscută
Este suprema poezie.

Şi cel menit să ducă dorul
Cîntarei sfinte şi alese
Îşi simte inima cuprinsă
De suferinţi neînţelese.

În flacăra nemistuită
S-aprinde sufletul şi arde
Şi moare dornic de misterul
Cîntării stranii de pe coarde.

Ah, cînd în inemi sbuciumate
Orice dorinţe-ncet se curmă,
Sdrobiţi vioara fermecată:
Grozav e cîntecul din urmă.

Cînd vioarele tăcură - II


II
Și flautul magic vorbi; tremurată
O notă stîngace sălta peste clape
Ca vocile stinse în murmur de ape
Și-ncet simfonia căzu întristată.

Plutea o durere ca-n tainele sfinte
Pe sala cea veche şi-n flăcări aprinse
Murea ziua albă pe stofele-ntinse
Iar flautul magic plîngea înainte.

Mănunchiuri albastre de mici viorele
Lăsară parfumuri subtile şi clare
În preajmă: o dulce şi caldă-ntristare,
Și nota uşoară lovea în perdele.

Ea sta glorioasă ca-n razele sfinte
Și iată! În vraja de note uşoare
Iubeam pe frumoasa etern visătoare;
Iar flautul magic plîngea înainte.

Cînd vioarele tăcură - I


Când vioarele tăcură

Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge răsleţită pe strunele-nvechite,
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcuşurile albe în noaptea solitară
Statura: triste paseri cu aripile întinse,
Păreau c-aşteaptă semne, şi strunele vibrară,
Ah, strunele, ce tremur de viaţă le cuprinse!

Şi degetele fine, în umbra sclipitoare
Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Şi triste şi stinghere vioarele părură
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură. 

Portret Ştefan Petică


Fragment din "Istoria Literaturii Române" de G. Călinescu


Bucuria de a fi descendent din familia lui Ştefan Petică


Câteva Poeme în proză


Ştefan Petică
Poeme în proză

ÎN STREINĂTATE


Cunoşti tu ţara unde înfloresc lămâii ?…

Vocea se înălţa tremurătoare, ca şi când ar vibra încă de impresiile ţărei cu lungi şiruri negri de cipreşi, cu grădini aurite de portocali, cu dealuri înveşmântate în flori de leandru şi cu adieri parfumate trimise de valurile mărei, împurpurată de soarele ce se stinge în apus.
Împrejur toţi ascultă. Bătrânul artist, pierdut în ţările reci ale Nordului, nevoit să cânte pe scene mizerabile, el, tenorul renumit de odinioară, priveşte înaintea sa cu genele pe jumătate închise; parcă n-ar vrea să-i piară din vis vedenia Italiei.

Cunoşti tu ţara unde înfloresc lămâii ?…

O, dacă o cunoaşte !? Dar copilăria sa, tinereţea sa, viaţa sa n-au fost decât o lungă adorare a acestei ţări, în care totul, până şi mizeria e poleită. Acum, că e departe şi singur, că e bătrân şi părăsit, doar de închide ochii, vede răsărindu-i înainte toate bogăţiile de culori, toate armoniile de sunete cari i-au legănat traiul de acolo. Se trezesc atunci într-însul amintirile din timpurile fericite, care se zice că îndurerează grozav pe cei în mizerie.

Cunoşti tu ţara unde înfloresc lămâii ?…

El ar zbura din nou acolo, s-o mai vadă măcar înainte de a muri, dar… gândul ăsta e primejdios. Se va duce în Italia burghezimea sătulă şi rece, se vor duce tinerii dezgustaţi de lume din pricina prea marei bogăţii, se vor duce domnişoarele cari n-au
cum omorî urâtul, se vor duce toţi regii biletelor albastre şi ai gropurilor blonde, dar nu se va duce artistul sărac şi dezmoştenit.
Şi dacă s-a născut acolo, cu atât mai rău ! Va muri în ţările îmbrăcate în ceaţă, ca pedeapsă că s-a născut într-o vreme când nu se cere artă sau muncă, ci viclenie şi lene.
În noaptea clară vibrează voluptoase notele din romanţă :

Cunoşti tu ţara unde înfloresc lămâii ?…


ÎN ÎNTUNERIC


…Şi întunericul se făcu desăvârşit, des, apăsător, ca şi când ar fi căpătat o greutate materială. La dreapta, la stânga, nicăieri împrejur nu se vedea nici o lumină. Versurile din Dante ne veniră în minte :

La mijlocul de drum al vieţii noastre
m-am fost găsit într-o pădure-adâncă:
pierdusem drumul drept prin văi sihastre.[1]

O, da, drumul cel drept îl pierduserăm. Pădurea se întindea împrejur în noaptea nepătrunsă, tăcută, mută, moartă. Linişte îngrozitoare ! Astfel, în unele zile de vară, marea încetează deodată de a-şi mai rostogoli unele către altele valurile de aur,
vântul nu mai adie, pânzele nu se mai umflă şi corabia stă pe loc, nemişcată. Cine ar putea spune atunci desperarea mateloţilor?
Pentru noi întunericul era şi mai îngrozitor, şi pe mine, unul, amintirea valurilor de aur ale mărei, în noaptea grea care ne înconjura, mă îndureră aşa cum trebuie să îndurereze pe un om căzut în mizerie vederea fericirei altora.
Nimeni nu îndrăznea să vorbească, căci, sub bolţile acestui imperiu al întunecimilor, cuvintele aveau un răsunet bizar, ca din altă lume.
Şi sufletele noastre, ale tuturora, erau chinuite de zbuciumul cugetelor negre.
Într-un târziu, unul, al cărui glas nu l-am putut deosebi şi a cărui faţă n-am văzut-o, zise, ca un ecou al întregei noastre vieţi de până atunci, ca o mărturisire a zadarnicei noastre strădanii :
– Noi totdeauna am fost în întunerec !
Glasul părea că vine din depărtări neînchipuite, cu puteri nefireşti, şi trecu pe dinaintea noastră nevăzut, dar înfiorându-ne ca şi când ne-ar fi atins aripa rece a duhului nopţilor.
Şi ca şi când n-ar fi trebuit pronunţată decât această recunoaştere, în depărtare zărirăm flacăra roşie a zorilor cari se iveau.


NOAPTE PRIMĂVĂRATECĂ


Un colţ de cer de un albastru-închis ca un ochi de fată visătoare, un corn argintiu de lună, o adiere uşoară ca o mângâiere – şi visul nostru prinse aripi.
Eram doi şi rătăceam singuri pe străzile tăcute ale Bucureştilor. Şi cum noaptea era prea clară şi primăvara prea îmbietoare, paşii noştri lunecau cu uşurinţa unor fantome şi vorbele noastre sunau ca un cântec de evlavie. Peste sufletele deasupra cărora plutise atâta vreme întunericul durerilor posomorâte se coborâse o dulce şi sfântă alinare. Era ca şi cum nişte pribegi din negre depărtări şi-ar fi adus aminte de duioşia patriei. Marele Costache Negri a descris acest sentiment cu un farmec deosebit, undeva, în Serile sale din Veneţia.
Vorbeam de iluziile stinse din trecut şi de dezamăgirile crude de acum. Şi sufletul nostru închis atâta vreme se deschise din nou sub mângâierile destăinuirilor. Vântul adia ca un parfum abia simţit şi cerul plutea deasupra ca o imensă binecuvântare.
Cu un gest energic unul din noi tăie melodia dureroasă a tânguirilor.
– Ce puternică e viaţa din două inimi !
…Din două inimi ! De ce ni s-a părut odinioară aşa de depărtat cuvântul acesta pe care-l avem acum aşa de aproape şi atât de plin de înţelepciune? Ca şi discipolii din Emmaus, cari numai în momentul frângerii pînei recunoscură pe Crist
care se afla în mijlocul lor, noi ne cutremurarăm fiecare de misterul acesta aşa de dulce şi de idealul acesta atât de omenesc.
Şi buzele noastre se atinseră în lungă şi caldă sărutare sub focul stelelor surâzătoare, care-şi visau visul etern pe cerul de un albastru-închis ca un ochi de fată în noaptea primăvăratecă.
Visul se înălţase atotstăpânitor.



SEARĂ DE MAI


Cer senin, noapte brună. Sus, deasupra unui plop, craiul nou roşiatec, ca de aramă topită, acoperit de un văl de nor subţire, pare o geană de zână aruncată într-un ocean de întuneric.
Şi mii de stele, ochi şireţi, întrebători şi mici, clipind de fericire, se înşiră pe tăria întunecată.
E atât de mare, atât de frumos visul care zboară din tăcerea imensă a nopţei, din sclipirile argintii ale stelelor, încât sufletul nu mai poate răbda greaua robie a materiei şi porunceşte pornirilor bestiale să tacă dinaintea sublimului.
Stelele acelea ! În fiecare din ele pare c-a împietrit un gând clar şi o simfonie sonoră. Simţi că în lumea aceea neînsufleţită  şi rece s-au dus prietenii pierduţi de mult şi că în fiecare din acele sclipiri zvâcneşte o inimă omenească, o inimă care a simţit, a iubit şi a suferit.
Şi pe când tu, biet copil îndrăgostit, stai la fereastra ei aşteptând-o să apară şi să-ţi arunce o privire învăpăiată, ele din înălţimea lor întunecată trimit peste capul tău blond de efeb raze senine, raze de bunătate supremă, cari îţi pătrund în suflet şi fac să vibreze şi cele mai tainice coarde de imnul vrăjit al iubirii imense.
…Ea vine : stea blândă, cu ochi adânci şi limpezi ca izvorul vioi de munte, şi, în sărutarea buzelor ei, în văpaia ochilor ei, stelele pun splendori din poveşti şi farmecul senin al unui suflet de fecioară.


LILIACUL


Am văzut de toate culorile şi de toate nuanţele. Am văzut liliac albastru deschis ca cerul de primăvară, albastru ca ochii de fecioară fără vise, am văzut liliac roş, de un roş sfios şi delicat ca un amurg de duminică ; am văzut liliac alb ca o rochie
de inocenţă şi alb ca un vis de poet cast. Am văzut liliac de toate culorile şi de toate nuanţele !
Dar odată am văzut unul care pălise de prea multă castitate. El sta singuratec pe tulpina sa fragedă şi din petalele sale părea că se revarsă o dulce melancolie. Poate era melancolia viselor cari pieriseră ; poate era melancolia castităţei care ţinuse prea mult. Un tremur uşor îl scutura, şi polenul său părea ca nişte lăcrimi de aur, căci l-am văzut că pălise de prea multă castitate.
Le-am dat o parte din sufletul meu acestor simbolice flori ale primăverei şi în fiecare dimineaţă îmi las privirile calde să cadă deasupra lor cu dragostea mângâierilor de mamă. Ele sunt trecutul şi durerile mele, iubirile şi plângerile de odinioară, şi în parfumul lor discret mi-a apărut pentru întâia oară faţa visătoare a fecioarei iubite. Am pentru ele îngrijiri tainice şi duioase, căci le-am dat o parte din sufletul meu acestor simbolice flori ale primăverei.
De ziua splendidă de azi, care e ziua ta, îţi trimit o ramură bogată de liliac alb şi cast. El îţi va aminti de visele feciorelnice de altădată şi poate că în tremurarea unui superb amurg de primăvară îţi va aduce înainte, ca o icoană clară, chipul depărtat
al celui pe care l-ai uitat. Vor trece zilele şi se vor mări depărtările, dar poate că el va veni odată, oricât de târzie va fi această dată. Eu le-am udat cu roua lacrimilor mele şi cu adierea rugăciunilor mele le-am binecuvântat de ziua splendidă de azi, care e ziua ta.



REVEDERE


Într-una din seri mă întorceam acasă târziu, ca de obicei. Mergeam în neştire, cu o vagă melancolie în suflet, legănat de dulci şi dureroase amintiri din trecut. Versuri duioase şi triste, frânturi de fraze aproape uitate, sunete pierdute în norul clipelor dispărute îmi reveneau în minte pentru a-mi mări şi mai mult singurătatea.
Un cântec cu vorbe necunoscute suna în depărtare. Era un cântec din ţările sudice, un cântec pasionat şi cald, unul din acele cântece cari mă entuziasmaseră odinioară. Dar nu ştiu de ce în seara aceea cântecul mi se părea trist, nespus de trist.
Aveam dorinţa de a plânge pe notele sale clare, de a plânge lacrimi calde pe trecutul rece.
Şi cum înaintam aşa, mă pierdui pe străzile întunecate ale capitalei, unde zgomotul paşilor mei răsuna în noapte prelung şi straniu. Nu era nimeni. Abia peste câteva momente o trăsură se auzi venind din depărtare. Nu luai seama şi poate aş fi
mers înainte, pierdut în vaga mea melancolie şi legănat de dulcile şi dureroasele amintiri din trecut, dacă trăsura nu s-ar fi oprit aproape de mine şi din ea n-ar fi sărit o femeie tânără, zveltă, cu ochi mari şi adânci.
În întunerec am tresărit. Aducerile-aminte se precizau şi melancolia mea lua forme hotărâte. Ieşii la lumină pentru a privi mai de aproape pe frumoasa necunoscută.
Ea mă văzu şi se dete un pas îndărăt în întunerec.
Mă recunoscuse, după cum o recunoscusem şi eu.
Şi într-un moment de nebună mândrie, am plecat repede înainte fără un cuvânt, fără un gest, muncit de aducerile-aminte şi de melancolia mea sfâşietoare.



CÂNTEC UITAT


…Şi coardele vorbiră prelung şi trist. Eu n-aş fi voit să le ascult, căci ştiam bine amara durere care zăcea în glasul lor, dar ele suspinară aşa de rugător şi notele se tânguiau aşa de sfâşietor, încât am rămas pe loc, ca şi când mi-ar fi fost ochii prinşi de ademenirea ucigătoare a unei prăpăstii.
Iar coardele vorbiră prelung şi trist. O notă stângace sălta tremurând ca o umbră ce se mişcă fantastică într-o alee umbrită de tei negri în noapte. Noapte de vară!
Cărarea se desfăcea albă şi prăfuită ca un pod de argint peste pământul adormit. Copacii stăteau nemişcaţi ca nişte copaci fermecaţi de o poveste veche şi luna părea prinsă pe imensa boltă albastră.
Câmpul se întindea ca un strat de flori albe, şi în toată această magie strălucită şi ciudată a nopţei, numai umbrele negre ale teilor îşi lăsau dulcele lor mister ca un vis duios peste o serbare veselă.
Şi coardele spuseră prelung şi trist povestea înainte. O notă uşoară sălta zglobie ca o rază de lună furişată prin frunzişul des al ramurilor. Ramuri întinse peste un drum de visuri !
Drumul se umbrea mai tare, ramurile se întindeau mai mult şi visul se făcea mai nerăbdător. Fruntea se ridica în sus ca o cugetare plină de cutezanţă şi inima bătea ritmul viitoarelor fericiri. Portiţa verde apărea scăldată în raze de lună şi n-a
fost niciodată pridvor de biserică mai cu evlavie călcat decât pragul acelei portiţe.
Şi coardele spuseră prelung şi trist povestea înainte. O notă suavă se înălţa lină ca o faţă de madonă melancolică într-un templu curios. Grădina era un templu, şi madona avea ochi mari şi visători, iar părul îi cădea peste umeri ca o mantie
regală.
O, notele triste, o, madonă părăsită, o, cântecul uitat !



FIGURĂ SUAVĂ

Trecutul nu e noaptea întunecoasă în care abia ici-colo se zăreşte din negură  lucirea unei stele; trecutul este zarea clară, aurie, fină, din care se desprinde amintirea curată, vie, suavă.
Eram copil şi-n mintea mea poveştile erau însufleţite de o viaţă negrăită de dulce. Făt-Frumos, călare pe un cal cu nări de foc, se avântă spre cetăţile de argint ; Ileana Cosânzeana, cu ochi limpezi, cu trăsături moi şi blonde, cu cosiţa de aur
sclipitoare, cu buzele subţiri şi vinete de plăcere intensă ; Statu-Palmă, acest Quasimodo al basmelor noastre, ghemuit şi strâmb: toţi aceştia erau vii, gesticulau, stăteau de vorbă cu mine, şi adesea în nopţile senine, străbătute de firul lunii,
Făt-Frumos binevoia să se pogoare din înălţimile albastre la căpătâiul meu şi cu un glas poruncitor de blând îmi zicea : „Încalecă, micule !“ şi săream
vioi pe spinarea puternică a nerăbdătorului cal cu nările de foc şi ne luam sprinteni zborul spre norii albi şi mici din înaltul cerului.
Şi pieptul meu bicisnic sorbea în valuri mari aerul rece şi limpede al înălţimilor albastre şi-mi simţeam trupul înviorat la freamătul fără nume al pădurii de argint, şi dimineaţa, când mă trezeam din somnul meu ţesut din razele de lună, privirea mea rătăcea, plină încă de vis şi de suflet plină.
Într-o seară, sub lumina şovăielnică şi vioaie a candelabrelor, într-un salon plin de lume, de o lume stupidă şi rea, am văzut o figură de fecioară candidă.
Şi de atunci n-am mai văzut nici un vals, nici candelabre, n-am auzit nici muzică, nici vuiet, ci am rămas pierdut în visuri privind-o, întrupare clară a unei lumi lăuntrice.
Capul ei, un cap micuţ, cu ochi verzi, plini de lumina dulce ; nişte ochi cum trebuie să-i fi avut Sfânta Fecioară în ziua Bunei-Vestiri; nişte ochi liniştiţi şi limpezi, cu privirea dusă în întinsul zării.
…Şi i-am spus tainic c-o iubesc. M-a privit zâmbind, şi zâmbetul ei nu l-am uitat nici până astăzi.
…Suavă şi zveltă ca o liană, ea se desprinde şi astăzi din cerul blând al serii de april şi vine de mă mângâie pe frunte cu mâna ei albă.


EA DOARME


Ea doarme. În părul ei sunt prinse flori palide de crizanteme, flori muiate în lacrimi de dor. Mirosul lor se topeşte în aerul calm. Pe faţa ei dulce, îmbujorată de reflexul unor roze de la piept, pe ochii ei cu lungi gene se lasă în zbor molatec
frunzele pale. În jurul gâtului ei de marmură sunt întoarse şiruri de mărgean.
Ce frumoasă este ! E o întrupare ideală, e o minune pe care numai mintea unui poet o poate visa!
Zâmbeşte. Şireata, ce o fi visat ?! Desigur vreun Făt-Frumos, cu ochi albaştri ca cerul lunei de mai, cu bucle aurii ca spicul de grâu şi cu buzele carmine, Făt-Frumos ce o alintă seducător de dulce.
S-a înfiorat uşor ! A sărutat-o, şi pe figura ei se lăsă uşor umbra unei melancolii. Făt-Frumos a fugit… şi sufletul ei s-a întristat în urma lui.
Ar vrea încă o dată să-l prindă în mreaja visului uşor.
Adoarme soarele după vârful unor dealuri. O rază răzleaţă se furişează şi o sărută. Coboară umbra plină de visuri a serilor de vară. Prin frunze adie şoptirile unui vânt. Ca nişte fulgi uşori printre flori zburau popoare întregi de fluturi.
Şi florile de salcâmi cădeau încet.
Ea, simţind raza caldă a soarelui, se scoală aiurită.
Cată în juru-i. Nimic, aceeaşi linişte!
Îşi simte sufletul îndurerat în urma acelui vis de o clipă!
Departe, din luncă, pe aripile adierilor vin notele unui cânt duios, şi ea îşi simte sufletul tot mai îndurerat. Cântă, şi frunzele prinse în farmecul cântărei se leagănă încet sub impresia duioaselor note tremurânde.
Zadarnic cată să alunge imaginea acelui vis: Făt-Frumos va apărea veşnic în imaginaţia ei !
A fost un vis ce nu se uită!


PRIBEAG


Pribeag, ca frunza palidă de toamnă dusă de vânturi, rătăcesc pe drumuri necunoscute. În calea vieţei mele durerea mi-a fost intimă. Nicăieri n-am
putut să-mi găsesc fericirea. Am voit să-mi înec durerea în singurătate. Tot ce mă înconjoară este trist. Camera îmi pare atât de tristă, că pare muiată în Lacrimoza.
Am plecat la ţară. În pacea sfântă a naturii am voit să uit totul. Mă duceam în fiecare zi la izvor. În murmurul lui înţelegeam cuvintele dulci, alinătoare ale mamei. Un cântec dulce, duios, adormitor fredonează zefirul prin frunzele sălciilor plecate.
La umbra pletoasă a lor mi se deşteaptă senzaţiuni de singurătate, de pace. În simplicitatea aceasta a naturei am găsit ceea ce doream : linişte. Am aruncat peste tot trecutul vălul nepăsărei.
O vrajă se desprinde din singurătatea care mă înconjoară. Furat de visele fericirii, mi-apare ea, aceea care m-a înţeles. Şi o chem cu glas uşor, stins aproape de patima dragostei.
Cât aş dori s-o am lângă mine, să uităm această lume, cu toate că este aşa de aproape de noi, să ne credem singuri. Ea doară a înţeles că un suflet ca al meu aşteaptă numai să fie iubit pentru a reveni la viaţă. Şi gândurile acestea deveneau mai
impulsive.
Când îi spuneam că sunt pribeag, n-am pe nimeni, cât o înduioşau aceste cuvinte, ca un plâns !… Ştia că iubirea e sinceră, dar smulge din inimă cuvinte sentimentale. Li din trist ce eram, căzui într-o deprimare sufletească.
Când m-am despărţit de acele locuri, m-am simţit şi mai trist : mă despărţeam de acel cer senin care-mi da gândiri senine, care-mi înviora sufletul.


[1] traducere de George Pruteanu