Fecioara în alb - XIII

XIII

Coboară seara blîndă umbrind albastra cale
Şi pacea lin se lasă-n gîndurile tale;
Pe faţa ta tristeţea de-aducere aminte
A pus melancolia profilurilor sfinte
Cînd singur vasul tainic, în preajmă sta veghind.
Ah, cîte visuri blonde vazut-am eu murind!

Ci arsă c-a mea frunte de aprigă dorinţă
Şi buzele-s setoase de dulcea suferinţa
A caldelor săruturi vibrînd de voluptatea
Ce plînge-n noaptea sfăntă, vrăjind singurătatea
Ah, cîte visuri blonde văzut-am eu murind!

Eternul dor ce puse în nopţi de duioşie
Pe fruntea mea cernită cununi de poezie
Spre tine ca o rază mă-mbie şi mă cheamă,
Dar lacrimile triste mă turbură de teamă
Să nu văd visul gingaş în negură pierind.
Ah, cîte visuri blonde văzut-am eu murind!

Şi-acum cînd întrupată frumoasă înainte
Te am, ce văl de ceaţă coboară pe-a mea minte
Si-ntunecă privirea de tremur sa nu piară
Vedenia-ţi ca faţa nălucilor de seară
În dulce-amurg de vară fantastice plutind?
Ah, cîte visuri blonde văzut-am eu murind!

Sub farmecul din juru-mi din drapta mi-aş întinde
Şi mijlocul subţire în braţe l-aş cuprinde,
Ah, mijlocul ce pare o ramură-nflorită
De albe roze pale în noaptea-nvăluită
În mantia albastră de stele strălucind!
Dar cîte visuri blonde văzut-am eu murind!

Fecioara în alb - XII

XII

Apune soarele pe dealuri
În slava purpurei de sînge
Și răsunînd adînc din valuri
Doineşte-un glas şi parc-ar plînge;
De simți o caldă adiere
Trecînd pe fruntea ta curată
Ca şi o şoaptă care piere
Sub bolta serei înstelată,
Să ştii că-i ruga mea senină,
Ca visul nopților de vară,
Ce se înalță-n umbra lină
În ceasul jertfelor de seară.

De vezi plutind pe blonda rază
O umbră albă visătoare
Și crezi că-i îngerul de pază
Cu aripi lungi ocrotitoare,
Să nu te-nşeli, căci visu-mi trece
În zborul său primăvăratec,
Și-i tot aşa de alb şi rece,
Cînd se înalță singuratec.
Spre marea boltă luminoasă.
Făcînd durerea mai amară
Și amintirea mai duioasă
În ceasul jertfelor de seară.

Și dacă roua clară cade
Frumoşii ochi adînci de-i scaldă.
Cînd treci sub vechile arcade
În parfumata noapte caldă,
Nu-i roua rozelor în floare
Căzută-n nopțile cu lună,
Nici plînsul dulce de izvoare,
Ci e iubirea mea nebună,
Căci lacrimi mari şi tăinuite
Ca roua limpede şi rară
Coboară-ncet şi liniştite
În ceasul jertfelor de seară.

Fecioara în alb -XI

XI

Fecioarele îngenunchiate
Pe lespezi reci în mănăstiri
Au frunțile încununate
De slava dulcilor martiri.

Fecioarele cari se închină
În liniştea din mănăstiri,
Au în privirea lor senină
Ceva din tristele iubiri.

Fecioarele cari visează
În învechite mănăstiri
Strălucitoare-s ca o rază
A misticelor fericiri.

Dar sunt fecioare sbuciumate
Ce plîng în negre mănăstiri.
Ah, tragicele adorate
În clipa albei pocăiri!

Fecioara în alb - X

X

Și nota fu din nou sonoră
Şi gravă ca o invocare
A dragostelor triumfiale
La singuratece altare.

Părea o mare-nvăpăiata
Măreaţa bolta purpurie
Scăldarea-n aurul de seară:
Un cer de veche tragedie.

Plutea o-ntinsă dezolare
Ca o mînie aruncată
În şoapta vînturilor triste:
Pîangea Isolda sbuciumată.

,Tristan! Din ceasurile sfinte
Tortura dulce mi-o revarsă;
Din lanţuri grele îţi apleacă
Spre mine fruntea ta cea arsa!’

Şi nota fu şi mai sonoră
Şi gravă ca o renunţare
La dragostele ce-au fost plînse
În cea din urmă îmbrăţişare.

,Isolda! Albă ca o rugă,
O, lasă zilele-asfinţite;
E noapte neagră al meu suflet
Şi plîng cîntările iubite!’

Şi nota fu şi mai sonoră
Şi gravă ca o blestemare
A dragostelor sîngeroase
În greul ceas de remuşcare.

Fecioara în alb - IX

IX

Era odată-un prinț vestit
Cu ochii trişti, cu faţa blîndă,
Un viers de cîntec rătăcit
Doinea în vorba-i tremurîndă.
Pe tristul prinţ cu ochii mari
Un gînd adînc de pribegie
Spre negrii codri solitari
Îl îndemna cu viclenie.
Ah, pală-i floarea de cicoare
Ca floarea dorului ce moare!

Un cal si-o spadă şi-a gătit
Şi s-a pierdut în depărtare,
Vai, blîndul, tristul prinţ vestit!
Ce trişti sunt crinii pe cărare!
În urma lui îngîndurat
Privea un chip alb de fecioară
Dar numai colbul argintat
Se joaca-n razele de seară.
Ce tristă-i apa de cicoare,
Ah, floarea dorului ce moare!

Trecut-a timp şi s-au lăsat
Dureri pe-ntinsa-mpărăţie
De dorul celui ce-a plecat
Pe lungul drum de pribegie,
Iar ochii candizi şi albastri
Ce-au plîns pe urma frumuseţei
Păreau pe ceruri niste aştri
Pierind în zarea dimineţei.
Şi plînge floare de cicoare
Ah, floarea dorului ce moare!

Tîrziu de tot a revenit
Într-un amurg de toamna rece.
Vai, blîndul, tristul prinţ vestit
Era o umbra care trece
Înfăşurata-ntunecat
În greaua mantie de vise:
Domnea tăcere în palat,
Fecioara palidă murise.
Uscată-i floare de cicoare
Ah, floarea dorului ce moare!

Fecioara în alb - VIII

VIII

Stingheră tinereță străină de plăcere!
Ea n-are roze-n plete, nici rîsuri fericite
Şi amforele-s goale de vinuri strălucite
Iar faţa ei e faţa de sbucium şi durere.

În noapte-ntunecată se-nvăluie-n tăcere
Cu straniu val chimeric pe doruri chinuite;
Pe note lungi şi triste cu glasuri aiurite
Porneşte singuratec un tragic Miserere.

Eu nu am cîntul vesel din tîmple larg deschise,
Nici fruntea-ncununată de verzi cununi de palmi
Căci viersul meu e viersul pierdut al unor psalmi
Cîntat sub grea povara din lumile de vise.

Ci trec ca umbra-n giulgiu în nopţi rătăcite
‘Nălţînd privirea stinsă spre ceruri sbuciumate;
Sub paşii mei petale de flori îndurerate
Se sting în invocarea de imnuri de iubire

Fecioara în alb - VII

VII 
Blonde visuri înstelate
Voluptoasa poezie,
Le-am purtat orgolioase
Ca pe-o mantă purpurie.

De-a lor caldă strălucire
Şi de ritmul lor molatec,
Se-mbată visarea tristă
Din trecutu-mi singuratic.

Şi în tragicul orgoliu
Din vieaţa sbuciumată
Numai ele-au pus frunte-mi
Pala floare parfumată.

Dar acum regala mantă
Purpurie, din-ainte
Ţi-o aştern în tremurarea
Aşteptărei clipei sfinte.

Mîna ce-a făcut odată
Largul gest de cucerire
Se apleacă sfiicioasă
Cu adîncă umilire.

Tu să treci surîzătoare
Albă-n rochia ta albă
Răspîndind în jur parfumul
Visului de primăvară.